Leul fara frontiere (11) - 28 februarie 2014

In istoria sistemului bancar din Romania, a reformarii acestui sistem, 1997 a ramas inscris drept „Anul pietei valutare”. Doi factori au contribuit cu deosebire la dobandirea acestei titulaturi: 1) reforma care i-a asigurat pietei valutare un dinamism viguros; 2) a fost primul an in care Romania n-a mai resimtit obisnuitele crize valutare. Practic, s-a ajuns la o dubla liberalizare. Inca de la inceputul lui ’97, Guvernul si Banca Nationala au apasat puternic pe acceleratorul preturilor si pe cel al cursului valutar. In fond, a fost vorba despre ADEVARUL PRETURILOR si DESPRE ADEVARUL CURSULUI VALUTAR, care este un pret al preturilor.*Ce a insemnat, de fapt, adevarul cursului valutar? Vom intelege mai bine daca ne vom intoarce in timp la momentul 18 februarie 1991, cand a reinceput sa functioneze piata libera a valutelor. In prima etapa, functionand ca un segment – minor! – al pietei interbancare, piata valutara continua sa fie dominata de cursul oficial, ce dadea iluzia ca era posibil ca un dolar sa fie cumparat cu numai 35 de lei. Apoi, dupa cateva luni, cu 60 de lei. Daca importatorii privilegiati se lafaiau in aceasta iluzie – a dolarului „inghetat” –, multi alti importatori, indeosebi privati, erau trimisi sa-si procure valuta pe piata libera. La un alt curs. Loviturile cele mai puternice le primeau insa exportatorii, care erau obligati sa-si vanda o buna parte a valutei cu 35 si mai tarziu cu 60 de lei pentru un dolar. La 11 noiembrie 1991, cele doua cursuri s-au unificat. S-a renuntat la cursul oficial si la moneda cu doua viteze. Fixing-ul, pana in iunie 1992, apoi licitatiile valutare, desfasurate inca doi ani, ne-au apropiat mult de conditia pietei libere. Piata nu era insa... o piata curata. Raportul cerere-oferta era adjudecat centralizat, la Banca Nationala, intr-o sedinta zilnica de licitatie. Bancile comerciale, care centralizau ordinele de cumparare/vanzare ale clientilor, in exclusivitate persoane juridice, transmiteau aceste ordine la BNR. Plicurile continand ordinele amintite erau deschise de comisia de licitatii. Folosindu-se un program informatic, cursul se identifica in punctul de echilibru intre cerere si oferta. Banca Nationala, in fiecare zi lucratoare, comunica bancilor comerciale participante la licitatie rezultatele si cursul oficial. Toate tranzactiile valutare erau executate la cursul astfel stabilit. In practica, acest sistem s-a dovedit a fi inflexibil si mecanicist. In plus, participarea bancilor comerciale se reducea la colectarea si transmiterea ordinelor de vanzare/cumparare si la preluarea rezultatelor. Un pas inainte s-a facut la 1 august 1994, pe baza Memorandumului incheiat cu Fondul Monetar International, aprobat de Parlamentul Romaniei. Atunci a fost introdusa o noua modalitate de derulare a tranzactiilor pe piata valutara. Cursul valutar al leului a inceput sa fie determinat direct de bancile comerciale, pe baza raportului cerere-oferta. Piata valutara a dobandit un nou continut, dat in primul rand de continuitatea derularii operatiunilor de-a lungul unei intregi zile bancare. S-a renuntat la stabilirea cursului de schimb la BNR, banca centrala pastrandu-si doar prerogativele conferite de lege: reglementarea si supravegherea pietei valutare interbancare, autorizarea si supravegherea intermediarilor de pe aceasta piata, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, rolul Bancii Nationale s-a recalibrat in jurul stabilirii regulilor de desfasurare a activitatilor pe piata valutara. Actorii principali ai pietei erau acum bancile comerciale. Ele au capatat dreptul de a efectua vanzari si cumparari de valute la cursuri pe care singure le hotarau. O importanta aparte, pe piata valutara, o dobandisera bancile-dealer, ce operau pe cont propriu, ele fiind acelea care comandau muzica. Pentru ca ele erau „facatoare de piata” si „facatoare de curs”. Tabloul zilnic al pietei valutare era intregit de miile de tranzactii efectuate de bancile-broker in numele clientilor. Cursul se echilibra „de jos in sus”, in sensul ca decizia apartinea bancilor comerciale si clientilor acestora: de regula exportatori si importatori. Sigur, piata fiind dominata de monopolul bancilor-dealeri. Era una dintre marile restrictii existente pe piata, ingradind concurenta. Patru banci-dealer dadeau ora exacta pe piata valutara, impunand cursul. Desigur, tinand seama de raportul dintre cererea si oferta de valuta. Si suportand influentele unor indicatori cum sunt rata inflatiei, deficitul balantei comerciale si deficitul bugetar. Celelalte banci, desi participau la tranzactii cu un rol activ, cumparau sau vindeau valuta in numele clientilor. Ele nu erau facatoare de curs, fiind nevoite sa se orienteze dupa ceasul bancilor dealer.*O schimbare socotita pe drept cuvant radicala s-a produs la 18 februarie ’97. Atunci, potrivit programului stabilit de Banca Nationala in acord cu Guvernul, piata valutara a fost deschisa tuturor bancilor. In sensul ca bancile-broker au devenit egalele bancilor-dealer si au primit dreptul de a actiona ca facatoare de piata. Liberalizarea pietei a facut astfel un pas inainte, pentru ca s-a intetit concurenta. Acest moment a fost pregatit in fond inca de la 1 ianuarie 1997, cand moneda nationala a inceput sa se apropie, in raport cu dolarul, de valoarea ei reala. Piata valutara dobandise astfel un mai mare numar de centre de putere. Decizia s-a dispersat. Legea cererii si ofertei si-a intrat mai bine in rol. In acest fel, adevarul preturilor – pe pietele de productie si pe pietele de consum – a inceput sa se conjuge, pe piata valutara, cu adevarul pretului-preturilor, care este cursul de schimb. De ce Banca Nationala a adoptat abia in februarie ’97 aceasta masura? Pentru ca atunci sosise timpul potrivit! Intr-un moment in care intregul sistem al preturilor se intorcea cu fata spre piata, era normal sa faca la fel si cursul valutar. Si a mai fost ceva: de la 1 februarie 1997 intrase in vigoare Legea concurentei. Acestei legi i se potrivea si un curs valutar stabilit in conditii de libera concurenta. Totodata, prin lege si prin nenumarate alte acte normative, erau strangulate pietele de productie si de consum, dar mai ales piata energetica si piata creditelor. In aceste conditii, BNR nu putea sa-i asigure pietei valutare conditii de libera concurenta. Pentru ca ar fi rupt economia in doua si ar fi pus-o intr-un pericol urias. Anul 1997 marcase insa inchegarea unui edificiu extrem de important: sistemul de piete integrate. Ei bine, acest sistem asigura infrastructura economiei de piata in Romania. Pietele puteau, cat de cat, sa comunice intre ele prin canalele concurentei si liberei initiative. Intentia era ca pietele sa fie corelate, toate sa joace acelasi joc. Si toate sa se supuna legii concurentei si legii cererii si ofertei. In acest sistem de piete integrate, un rol regulator revenea pietei valutare. Asa ca 28 de societati bancare au fost autorizate sa participe la toate genurile de operatiuni specifice. S-a eliminat astfel distinctia dealer/broker, sub incidenta careia numai patru banci (Bancorex, Banca Comerciala Romana, Banca Romana de Dezvoltare si Banca Ion Tiriac) aveau dreptul sa stabileasca, pe piata, cursuri. Asa s-a ajuns, pe piata valutara, la mai multe centre de putere. Decizia s-a dispersat. Daca preturile pe piata de productie si pe piata de consum capatau mai multa libertate, era nevoie si de un curs al carui nivel sa-l decida piata, cu legile ei.*Care a fost principala noutate ? Dupa spargerea monopolului „celor 4 mari”, toate bancile puteau efectua vanzari sau cumparari de valute la cursuri pe care singure le determinau. In fiecare dimineata, bancile (egale acum in drepturi si obligatii) afisau in sistemul informational cursuri de deschidere, care erau ajustate in timpul zilei in functie de evolutia cererii si ofertei din partea clientilor, ambele influentate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici. Dar, mai cu seama, de raportul cerere-oferta in cadrul tranzactiilor intre banci. Evolutia cursurilor practicate pe piata fiind insa determinata de politica fiecarei banci comerciale.Banca Nationala si-a pastrat insa trei posibilitati de interventie pe aceasta piata: 1) prin reglementari specifice, de natura sa accentueze liberalizarea; 2) prin cumparari si vanzari de valuta, pentru echilibrarea ofertei cu cererea, masura pe care a exercitat-o cu succes in conditiile existentei unei rezerve consistente; 3) prin rata dobanzilor. BNR asumandu-si, temporar, rolul de cumparator net de valuta. Si, deci, de debitor net in sistemul bancar. Desigur, cu scopul de a-si intregi rezerva valutara si de a slabi presiunea asupra cursului leu-dolar.