Leul fara frontiere (13) - 21 martie 2014

Piata valutara, deschisa inca din februarie 1991, a jucat un rol de pionierat in tranzitia la economia de piata in Romania. Desigur, aceasta piata a fost greu de pus pe roate intr-o economie ca a noastra, inclinata sa cheltuiasca pentru importuri mult mai mult decat incasa din exporturi. Intr-un astfel de context, lupta pentru valuta nu putea sa fie decat dura. Pana in decembrie ’89, valuta se repartiza centralizat, pe baza de plan. Practic, statul o aduna in totalitate in cazanul comun, de unde era impartita utilizatorilor. Procedeul concentra toate caracteristicile proprii economiilor de comanda. In esenta, repartizarea valutei nu respecta criteriile profitabilitatii si eficientei iar, in contrapartida, moneda nationala (de schimb) nu era convertibila. Deseori, valuta era folosita de catre acele intreprinderi care lucrau sub pragul minimei eficiente economice. Si totusi, un leu convertibil isi dorise si Nicolae Ceausescu. In anii ’70, la inceputul lor, chiar i-a trecut prin cap ideea sa incerce marea cu degetul. Desi un astfel de demers era imposibil intr-o tara fara piata de bani libera. Dar nu absenta pietei l-a descurajat pe Ceausescu. Motivul a fost altul: zorii unei crize economice grave, ce avea sa loveasca dramatic societatea romaneasca la inceputul anilor ’80, se ivisera in anii ’70. Evenimentele s-au conturat lent. Dupa un indelungat efort de suprainvestire in industrie – proces in care, adeseori, eficienta obtinuta nu a fost justificata de imensitatea resurselor angajate -, incepand din 1980 a fost facut un salt brutal in cealalta extrema: restrangerea sau chiar reprimarea investitiilor pentru inlocuirea capitalului fix uzat fizic ori moral. Ideea leului convertibil nu mai avea sustinere economica. Partidul nu admitea insa ca Romania trece printr-o grava criza economica. Erau de neconceput nu numai discutiile pe aceasta tema, ci si analizele. Niciun fel de informatii alarmante n-aveau cum sa ajunga dincolo de perdeaua de protectie tesuta de propaganda de partid. Politicile economice, in cea mai mare parte, cladeau aparente. Salariatii isi primeau salariile. Neindestulatoare, dar sigure. Banii si preturile erau planificate si mimau stabilitatea. Intreprinderile, oricat de mari le erau pierderile, nu erau amenintate nici de somaj si nici de falimente. Se organizase, de fapt, o evadare din realitate. Cel dintai rezultat si cel mai vizibil? Magazinele goale. Cu deosebire lipseau bunurile de consum. * Dincolo insa de aparentele de stabilitate, economia era supusa unui proces agravant de degradare. Intreprinderile primeau bani de la buget, dar isi rezolvau tot mai greu problemele de aprovizionare. Pentru ca piata interna nu mai putea sa sustina nevoile industriei nationale. Iar importurile erau tot mai mult amputate. Populatia primea si ea bani. Venituri din munca. Sau din pensii. Dar nu gasea marfurile de care avea nevoie. Pentru repartitia bunurilor si serviciilor, a caror oferta era cu mult sub nivelul cererii solvabile, viata a impus o solutie: pietele libere. Functiona, in societatea romaneasca, inclusiv o piata libera a intreprinderilor de stat. Stia Ceausescu despre aceasta piata? Sunt multe indicii ce indreptatesc un raspuns negativ. Probabil ca habar n-avea. Iar cei care stiau, din jurul lui, inchideau ochii. Sigur, este fireasca o intrebare: cum a fost posibil sa functioneze o piata libera, la nivelul intregii tari, fara sa stie Ceausescu? In logica se spune ca tot ce-i real e si posibil. Si a fost posibila o astfel de realitate pentru ca a fost gasita o acoperire, chiar daca partiala: litera legii. Cine venea pe aceasta piata libera a intreprinderilor de stat avea nevoie de… un bilet de intrare. O hartie, oficiala, ce reprezenta repartitia eliberata de Comitetul de Stat al Planificarii. Fiindca CSP-ul, potrivit legii, „prindea” in plan si Ministerul Aprovizionarii elibera efectiv o repartitie de materiale. Repartitie ce ii dadea dreptul unei intreprinderi sa intre in piata si sa se integreze in joc. Fara repartitie nu se putea intra pe piata. Dar din momentul in care o intreprindere ajungea in arena, vedea ca aici nu mai era nimic planificat. Dupa 1980, nici mama repartitiei nu mai era de ajuns pentru ca o intreprindere sa-si obtina resursele. Desi de la o anumita tribuna se spunea mereu ca „avem ce ne trebuie”, se stie ca nu aveam „tot ce ne trebuie” si ca materialele existente ajungeau doar pentru jumatate dintre cei cu repartitii. Asa ca toti cei care voiau sa-si faca efectiv aprovizionarea erau nevoiti sa… plateasca in plus. Nu, nu in bani, caci banii nu aveau valoare. Au aparut niste mijloace specifice de plata. Intreprinderi care lucrau numai cu fiare, dar care se aprovizionau in amintita piata, si-au facut carnatarii de exceptie, ca „mijloace de plata”. Si nu numai carnatarii, ci crescatorii de pasari, de porci, pescarii, vinoteci si asa mai departe. Toate aceste intreprinderi aveau sectiile de aprovizionare umflate, cu cate 60-70 de oameni in schema, care bateau tara incarcati ca niste hamali si care, practic, faceau aprovizionare mituind cu carnati, cu slanina, cu tuica si alte produse. Iar cand nu razbeau functionarii de la aprovizionare, cei din „primul cerc”, cel mai mare, intrau in joc directorii. Si incepeau schimburile. Sau prim-secretarii judeteni ori chiar ministrii. Inainte de 22 decembrie‚ 89, intreprinderile romanesti aveau cuvinte multe in titulatura si bani putini in conturi. Multe dintre aceste intreprinderi nu aduceau profit, ci produceau pierderi. Ele sufereau presiunea unui sistem hipercentralizat, dominat de egalitarism si de absenta oricarei concurente. * Astfel de reflexe, chiar daca atenuate, s-au pastrat si in anii tranzitiei. Dupa un debut contradictoriu, cu rezultate bune dar si cu multe sincope, piata valutara a inceput sa functioneze pe principii descentralizatoare abia in anul 1994. Totusi, in 1995 si mai ales in 1996 au aparut mai multe constrangeri, legate cu deosebire de dorinta de a tine sub control pretul energiei. Restrictionarea concurentei, indeosebi prin reducerea la numai patru a numarului bancilor-dealeri, a fost impusa pentru racordarea schimburilor valutare la realitatile din economie: o piata de consum cu multe preturi controlate sau stabilite de guvern, o piata de productie cu nenumarate subventii, fatise ori mascate, impartirea centralizata a resurselor energetice, inclusiv instituirea unui fond valutar energetic, carora li s-au adaugat dirijarea prin legi si ordonante a creditului bancar. Din februarie 1997, Banca Nationala a trecut la adevarul pretului – preturilor: cursul de schimb. Dupa liberalizarea pietei creditului, a dobanzilor, a pretului aurului, era firesc sa se actioneze pentru stimularea competitiei si pe piata valutara. S-a decis liberalizarea pietei valutare. Au fost luate masuri pentru stabilizarea si transparenta cursului valutar. Scopul acestor masuri era acela de a asigura repartizarea descentralizata a valutei, pe criterii economice, in conditiile liberei concurente. Bancile comerciale autorizate sa faca tranzactii valutare au dobandit drepturi si obligatii egale. Rezultatele bune ale acestor masuri nu au intarziat sa apara. Piata valutara din Romania a dobandit fluiditate. Intarzierile la schimbarea leilor in valuta au disparut. Importatorii nu mai stateau la cozi. Schimburile valutare, in conditii corespunzatoare reglementarilor in vigoare, se faceau in timp optim. Noua realitate a pietei valutare a determinat BNR sa renunte la cursul de referinta. Concurenta intre banci, eliberata de constrangeri, facea anacronic un „curs unic” – obligatoriu atat pentru operatiunile efectuate de autoritatile statului, cat si pentru inregistrarile contabile intr-o economie diversificata. De altfel, denumirea de „curs de referinta” a produs confuzii, chiar si in randul unor operatori de pe piata. Adeseori, „cursul de referinta” a fost identificat cu ceea ce in termeni de specialitate se numeste „curs oficial” – un pret al valutei stabilit pe criterii administrative si nu in conditiile pietei libere. * Renuntarea la „cursul unic”, de referinta, folosirea unei diversitati s-au impus in momentul in care s-a realizat racordarea pietei valutare la realitatile celorlalte piete, dominate si ele de masuri pentru liberalizarea concurentei, adevarul preturilor si descentralizarea deciziei. Era o dovada ca a crescut increderea in fortele pietei. Pe aceasta incredere s-au bazat actiunile de flexibilizare a pietelor valutara si monetara. In acest sens, a fost asigurata liberalizarea circulatiei agentilor economici intr-un sistem interbancar concurential, in asa fel incat fiecare sa poata opta pentru bancile care ofera cele mai bune servicii, cele mai convenabile dobanzi si cursuri de schimb. Liberalizarea concurentei pe piata valutara a determinat trecerea la un nou mod de reflectare a realitatii pietei – in neincetata miscare, bogata in aspecte dintre cele mai variate si cu diversitate de cursuri. Pentru a facilita „citirea” corecta a diversitatii cursurilor de schimb si intelegerea corelatiilor cu dinamica economiei nationale, BNR a inceput sa calculeze cursul pietei valutare. Acest curs, ce se calculeaza si in prezent, reflectand nivelurile la care bancile comerciale efectueaza tranzactiile, a dobandit doar o valoare statistica, in genul indicatorilor bursieri, care sa ajute economia si populatia sa cunoasca starea pietei valutare. Regulile pietei au devenit ferme: bancile ce au cotat un curs trebuiau sa-l onoreze, cele care au declarat o operatiune trebuiau s-o faca in timp rezonabil. Mai cu seama, au capatat importanta asigurarea deplinei transparente pe piata valutara si respectarea cu strictete a datei tranzactiei valutare, in baza adevarului ca timpul inseamna bani si ca, in lumea moderna, in operatiunile interbancare sau intre banci si clientii lor, conteaza nu numai ziua tranzactiei, ci si ora sau chiar minutul. Pentru ca un curs cotat la o anumita ora sa fie valabil la ora anuntata si nu mai tarziu, cand realitatea pietei se poate schimba. * Cert este ca incepand de la 18 februarie‚ 97, in baza pachetului de masuri stabilit de Guvern si BNR privind liberalizarea preturilor si a cursului de schimb, piata valutara interbancara a trecut la un nou tip de activitate, in conditiile unei largi concurente. Societatile bancare si sucursalele bancilor straine, ce erau autorizate ca brokeri sau dealeri ai pietei valutare interbancare, au fost reautorizate sa participe la toate genurile de operatiuni prevazute in Normele privind functionarea pietei valutare interbancare. BNR a eliminat distinctia dealer/broker pentru societatile bancare si sucursalele bancilor straine autorizate sa functioneze in Romania; in acest fel se sparge monopolul bancilor – dealer, bancile de pe piata valutara avand drepturi si obligatii egale. Printr-o circulara a Bancii Nationale, inca de la 17 februarie‚ 97 au primit dreptul de a functiona ca operatori ai pietei valutare urmatoarele banci: Banca Comerciala Romana S.A.; Banca Romana de Comert Exterior S.A. – BANCOREX; Banca Agricola S.A.; Banca Romana pentru Dezvoltare S.A.; Banca pentru Mica Industrie si Libera Initiativa S.A. – MINDBANK; Banca de Credit Cooperatist S.A. – BANCOOP; Banca Comerciala „ION TIRIAC”S.A.; BANCPOST S.A.; Banca de Export Import a Romaniei S.A. – EXIMBANK; Banca Romaneasca S.A.; Banca de Credit Industrial si Comercial S.A.; Banca Transilvania S.A.; Banca Internationala a Religiilor S.A.; Banca Turco – Romana S.A.; Banca Bucuresti S.A.; Banca Columna S.A.; Banca de Credit PATER S.A.; ABN AMRO Bank (Romania) S.A.; Banca Comerciala ROBANK S.A.; Banca Comerciala ALBINA S.A.; Citibank Romania S.A.; Frankfurt Bukarest Bank; Societe Generale; Misr Romanian Bank; Banca Franco – Romana; Chase Manhattan Bank; Banca Anglo – Romana; ING Bank NV. Au fost exceptate de la aplicarea acestei prevederi societatile bancare fata de care s-a initiat procedura de reorganizare si lichidare judiciara in conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, in speta Banca Dacia Felix S.A. si Banca Renasterea Creditului Romanesc S.A. – CREDIT BANK. Societatile bancare si sucursalele bancilor straine, care primisera autorizatie de functionare, dar nu detineau autorizatie de participare pe piata valutara interbancara, precum si societatile bancare si sucursalele bancilor straine ce urmau a se infiinta, puteau solicita Bancii Nationale a Romaniei autorizarea, cu respectarea conditiilor prevazute in Normele privind functionarea pietei valutare interbancare. Noua realitate a pietei valutare a determinat decizia BNR de a renunta la calcularea cursului de referinta.