Leul fara frontiere (17) - 18 aprilie 2014

Piata valutara dobandise, in 1997, un nou continut, dat in primul rand de continuitatea derularii operatiunilor de-a lungul unei intregi zile bancare. Se renuntase la stabilirea cursului de schimb la BNR, banca centrala pastrandu-si doar prerogativele conferite de lege: reglementarea si supravegherea pietei valutare interbancare, autorizarea si supravegherea intermediarilor de pe aceasta piata, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, rolul Bancii Nationale se recalibra in jurul stabilirii regulilor de desfasurare a activitatilor pe piata valutara. Actorii principali ai pietei devenisera bancile comerciale. Ele au capatat dreptul de a efectua vanzari si cumparari de valute la cursuri pe care singure le hotarau. Pana in februarie ’97, o importanta aparte, pe piata valutara, o aveau bancile-dealer, ce operau pe cont propriu, ele fiind acelea care comandau muzica. Pentru ca erau „facatoare de piata” si „facatoare de curs”. Tabloul zilnic al pietei valutare fiind intregit de miile de tranzactii efectuate de bancile-broker, in numele clientilor. Cursul, atunci, se echilibra „de jos in sus”, in sensul ca decizia apartinea bancilor comerciale si clientilor acestora: exportatori si importatori. Dar piata era dominata de monopolul bancilor-dealeri. Era una dintre marile restrictii existente pe piata, ingradind concurenta. * Patru banci-dealer dadeau ora exacta pe piata valutara, impunand cursul. Desigur, tinand seama de raportul dintre cererea si oferta de valuta. Si suportand influentele unor indicatori cum sunt rata inflatiei, deficitul balantei comerciale si deficitul bugetar. Celelalte banci, desi participau la tranzactii cu un rol activ, cumparau sau vindeau valuta in numele clientilor. Fiindca nu erau facatoare de curs, se vedeau nevoite sa se orienteze dupa ceasul bancilor-dealer. De la 18 februarie ’97, potrivit programului stabilit de Banca Nationala, piata valutara a fost deschisa tuturor bancilor. In sensul ca bancile-broker au devenit egalele bancilor-dealer si au primit dreptul de a actiona ca facatoare de piata. Piata valutara, scoasa de sub povara interventiilor administrative,s-a inviorat treptat, pe masura ce devenea tot mai concurentiala. A iesit in relief noul rol al BNR, acela de a mentine piata valutara in buna stare de functionare, in asa fel incat sa reflecte cu exactitate realitatea din economie. Pentru ca piata valutara devenise, in buna masura, un termometru, care arata cat de mare sau cat de mica e temperatura in economia romaneasca. Fara indoiala ca leul, intr-un climat inflationist, cadea mai intai fata de el insusi. Cand ne duceam la piata, aveam nevoie de mai multi lei, uneori de la o zi la alta, pentru a cumpara mai putine marfuri. Acest vant sufla si in panzele cursului de schimb, pe piata valutara. Ar fi fost normal sa cumparam dolari pe mai putini lei? Cumparam si dolarul tot cu mai multi lei, ca si marfurile. Numai ca o astfel de legatura, intre inflatie si curs, provoca efecte mai ales pe termen lung, asa cum am aratat intr-un alt episod. Totodata, BNR acomoda masa monetara la adevarurile din economia noastra. O economie cu foarte putine afaceri, cu oferte care nu corespundeau cererii, cu intreprinderi care aveau pierderi in loc de profit. Intr-adevar, era periculos sa ajunga multi bani intr-o astfel de economie. Dar daca, inainte de ’97, tendinta de depreciere a leului a fost folosita de autoritati ca parghie pentru amanarea restructurarii, lucrurile s-au schimbat radical din 1997 incoace. De atunci, cursul valutar permitea obtinerea prompta a unor informatii valoroase cu privire la anticiparile pietei. Si asta pentru ca piata valutara a dobandit un nou continut, dat in primul rand de continuitatea derularii operatiunilor de-a lungul unei intregi zile bancare. * Piata valutara dobandise un mare numar de centre de putere. Decizia s-a dispersat. Legea cererii si ofertei si-a intrat in rol. In acest fel, adevarul preturilor – pe pietele de productie si pe pietele de consum – a inceput sa se conjuge, pe piata valutara, cu adevarul pretului-preturilor, care este cursul de schimb. Aratam, intr-un alt episod, ca Banca Nationala fusese constransa sa blocheze piata valutara. Dar nu din cauza unor telefoane sau ordine verbale ultimative primite la BNR. Constrangerea se manifestase in forme mult mai sofisticate. Prin legea 20/'96, prin nenumarate hotarari de guvern si prin ordonante, ce au dobandit apoi putere de lege, fusesera strangulate pietele de productie si de consum, mai ales piata energetica si piata creditelor. In astfel de conditii, BNR nu a riscat sa-i asigure pietei valutare conditii de libera concurenta. Pentru ca ar fi rupt economia in doua si ar fi pus-o intr-un pericol urias. Anul 1997 nu a marcat asadar inchegarea unui edificiu extrem de important: sistemul de piete integrate. Acest sistem, care ar fi asigurat infrastructura economiei de piata in Romania, fiindca pietele ar fi putut comunica intre ele prin canalele concurentei si liberei initiative, nu a putut fi inchegat. Pietele nu au fost deci corelate in asa fel incat toate sa joace acelasi joc. Si toate sa fie supuse legii concurentei si legii cererii si ofertei. Totusi, un rol regulator a revenit pietei valutare si 28 de societati bancare au fost autorizate sa participe la toate genurile de operatiuni specifice. A fost astfel eliminata distinctia dealer/broker, sub incidenta careia numai patru banci (Bancorex, Banca Comerciala Romana, Banca Romana de Dezvoltare si Banca Ion Tiriac) aveau dreptul sa stabileasca, pe piata, cursuri. Care era principala noutate ? Dupa spargerea monopolului „celor patru mari”, toate bancile puteau efectua vanzari sau cumparari de valute la cursuri pe care singure le determinau. In fiecare dimineata, bancile (egale in drepturi si obligatii) afisau in sistemul informational cursuri de deschidere, care erau ajustate in timpul zilei in functie de evolutia cererii si ofertei din partea clientilor, ambele influentate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici: rata inflatiei, dinamica balantei comerciale, deficitul bugetului si nivelul dobanzilor. Sau de tranzactiile intre banci. Evolutia cursurilor practicate pe piata era determinata insa de politica fiecarei banci comerciale. Banca Nationala si-a pastrat insa trei posibilitati de interventie pe aceasta piata: 1) prin reglementari specifice, de natura sa accentueze liberalizarea; 2) prin cumparari si vanzari de valuta, pentru echilibrarea ofertei cu cererea, masura exersata cu succes in conditiile existentei unei rezerve consistente; 3) prin rata dobanzilor. In noile conditii, Banca Nationala a inceput sa fie cumparator net de valuta. Desigur, cu scopul de a-si intregi rezerva valutara si de a slabi presiunea supra cursului leu-dolar. * Cursul leu-dolar, publicat in fiecare zi lucratoare, incepea sa transmita un dublu mesaj. Unul obiectiv, care exprima puterea de cumparare a monedei nationale. Altul subiectiv, determinat de conjuncturi si de un intreg complex de factori psihologici. Privind acest ceas, intelegeam mai bine care este starea balantei comerciale, daca exportatorii aduceau sau nu destui dolari in tara, daca importatorii aveau ori nu destula valuta pentru a aproviziona pietele interne. In acelasi timp, capatam o idee mai clara despre miscarea reala a preturilor de productie si, mai departe, a preturilor de consum. Inainte de toate insa, piata valutara arata incotro merge leul, in raport cu alte monede nationale. Indeosebi cu dolarul, dar si cu alte valute folosite in tranzactiile economice internationale, inclusiv cu valute „exotice”. Fie ca exportam, fie ca importam. Ceasul pietei valutare dadea ora exacta. Oglinda deci, in care se reflecta intreaga economie nationala. Sistemul de reflectare fiind extrem de complicat si de complex. Atunci, ca si acum. Fiindca si acum caderea monedei nationale nu exprima neaparat dereglari in activitatea economica. Tot asa cum aprecierea monedei nationale, pe piata valutara, nu corespunde numaidecat unei insanatosiri economice. De multe ori, mai ales pe o piata ca a noastra, nefortificata, factorii emotionali joaca un rol imens. Sau jocul cererii si ofertei, schimbator de la o zi la alta. Atunci insa, in 1997, nu existau factori subiectivi care sa alerteze piata valutara si sa amplifice emotiile. Mai degraba, cauza o constituiau principalii indicatori ai economiei romanesti, care inregistrau niveluri nesatisfacatoare. Mai mult, evolutia unor parametri economici chiar s-a degradat. Miscarea preturilor era inca influentata in rau de rezultatele activitatii economice. Alaturi de lipsa de performante in planul eficientei si productivitatii au mai produs inflatie subventiile aruncate in gaurile negre ale economiei, salariile fara nici o legatura cu rezultatele muncii, concesiile sociale, plus corectiile de preturi. Sfarsitul anului 1996 nu a produs insa modificari in modelul economic bazat pe centralism si pe teama de mecanismele pietei. Si chiar daca, nu s-a mai mizat atat de mult pe protectia importurilor de energie, pe subventii, pe controlul preturilor si al cursului de schimb, din nefericire au continuat amanarea si blocarea restructurarii intreprinderilor cu pierderi. * O nesansa a fost ca si in 1997, alaturi de lipsa de resurse, s-au mentinut fragilitatea echilibrelor si deteriorarea credibilitatii economiei romanesti. Practic, echilibrele economice nu si-au gasit nici o ancora solida de sprijin. In consecinta, structurile energo-intensive, cu valoare adaugata redusa, au limitat cresterea eficientei economice. Ritmul investitiilor a tins sa scada. Amenintarea cea mai pronuntata, in ceea ce priveste echilibrele economice, a constituit-o cresterea deficitului extern. De notat ca rezervele valutare ale Bancii Nationale a Romaniei au crescut pe seama cumpararilor nete realizate cu succes pe piata valutara si nicidecum datorita exporturilor. In aceste conditii, cursul de schimb leu-dolar a explodat la inceputul anului 1997. A fost nevoie de interventii ale BNR, incepand din martie 1997, pentru ca piata valutara sa se stabilizeze, desi inflatia mare din ’97, de peste 150 la suta, i-a scotocit prin buzunare pe romani, le-a luat multi bani, pentru a continua sa-i subventioneze pe producatori. Fiindca producatorii asa erau obisnuiti: sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, in timp ce ei mentineau oferte restranse.