Leul fara frontiere (8) - 07 februarie 2014

Sa recapitulam. Legea prevedea ca patrimoniul societatilor comerciale avea sa se imparta intre stat si cetateni. Desigur, in ecuatie fiind inclusi numai acei cetateni care urmau sa implineasca 18 ani pana la 31 decembrie 1992. Statului ii reveneau 70 de procente, supusilor sai – 30. Un fel de improprietarire. Peste 15 milioane de romani au primit cate un carnet, cuprinzand cinci hartii de valoare. Acele hartii inflamante, ce au aprins patimi si dispute in procesul privatizarii, purtand o denumire conventionala: certificate de proprietate. Dar erau aceste hartii titluri de proprietate? Nicidecum. In primul rand, pentru ca nu erau nominale. Apoi, nu se consemna ce fel de proprietate, unde era situata si asa mai departe. Totusi, ele atestau un drept de proprietate. Detinatorul carnetului cu cinci certificate devenea proprietar al unei parti din patrimoniul societatilor comerciale, reprezentand 30 de procente impartite la 15.5 milioane. Cinci institutii (denumite tot conventional F.P.P-uri, adica Fonduri ale Proprietatii Private) administrau partea de 30 la suta. Important este faptul ca aceste certificatele puteau sa fie vandute si cumparate pe piata. Asa s-a si intamplat. Cum insa, in ce conditii? In toate tarile dezvoltate, populatia primea suficiente informatii privind bursele de valori, bursele de bani, actele de vanzare-cumparare. La noi, in schimb, cetateanul iesit din economia de comanda a primit niste hartii (certificatele de proprietate) pe care le-a judecat cu suspiciunea lui mostenita, cu neincrederea in autoritatile emitente si cu nestiinta lui (fireasca) in materie de banci, burse, titluri de valoare. Intregul proces era dominat de o multime de incertitudini, care minau programul de privatizare. Atunci, in acel timp al sperantelor, de prea multe ori si judecatile, si faptele se produceau la intamplare. Fara discernamantul necesar. Asa ne-am trezit tunand si fulgerand impotriva „aberantului pret al kilowatt-ului/ora“. Dintr-un condei, pretul energiei electrice a fost redus la un nivel simbolic, fara nicio legatura cu realitatea economica. Desigur, lucrurile nu aveau cum sa ramana asa. Dupa ce primul val de populism s-a spart, curentul electric s-a scumpit si mai mult. Apoi s-a renuntat la normele de productie, s-a trecut la restituirea partilor sociale si la folosirea intregii rezerve valutare, pe atunci aflate la dispozitia Guvernului, pentru importuri de bunuri de consum. Multi gandeau ca tara e bogata si ca un singur lucru mai este necesar ca sa traim bine: sa schimbam raportul intre productie si consum. Pe scurt: sa muncim mai putin si sa consumam mai mult. * Zis si facut. S-a muncit mai putin, asa ca productia a inceput sa cada. Si cantitativ si calitativ. S-a consumat, in schimb, mai mult. Consumul, in 1990, depasise valorile din 1989, dar nu a mai putut fi egalat in niciun an din cei care au urmat. Unde nu era productie, nu putea fi consum. An de an, productia a scazut. Normal, a scazut si consumul. Ne-am trezit, parca pe neasteptate, ca a scazut puterea de cumparare a salariului. Am primit tot mai multi bani, dar cu ei am cumparat marfuri tot mai putine. Si iata cum, dintr-o data, s-a uitat parca totul despre trecutul lasat in urma in istorie. Au fost date uitarii cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucratoare, salariile amputate. Privirea inapoi a inceput, treptat, sa nu mai fie manioasa. Dimpotriva, pe multi i-a apucat un soi de regret dupa vremurile de altadata. Dar ce sanse aveam in noul timp al tarii? Desigur, numai una. Dupa ce am privit inapoi mai intai cu manie, apoi cu nostalgie, important era sa fi invatat sa judecam lucrurile cu intelepciune. De fapt, prioritatea-prioritatilor era sa intelegem ce ne tragea inapoi, sa fi vazut unde ne aflam si unde trebuia sa ajungem, ce aveam de facut, ce era valoros in trecut si ce puteam lua cu noi in bagajele pentru viitor, ce trebuia sa aruncam si sa uitam. Dar, mai cu seama, esential era sa fi inteles ca nu puteam regenera societatea daca, intai si intai, nu faceam ceva sa regeneram munca. Pana una-alta insa, in conditiile de atunci, inainte de regenerarea muncii, s-a trecut la impartirea proprietatii. Prin schimb de certificate cu actiuni. *Va mai amintiti? O publicitate agresiva s-a straduit indelung sa ne faca sa vedem o veritabila nunta in ceea ce Guvernul a numit „accelerarea privatizarii“. Intreprinderile din lista „celor 3900“ au fost prezentate drept mirese aratoase si dornice sa li se ceara mana. Cu alte cuvinte, sa le fi incredintat cuponul si certificatele de proprietate, contra actiuni. Reclamele erau imperative: „Subscrie acum!“ Cei care au subscris – vreo 15 milioane de romani – asteptau intalnirea decisiva cu intreprinderile a caror actionari urmau sa devina. Asadar, postasul avea sa le aduca acasa un certificat ce urma sa ateste ca domnul „X“ detine la intreprinderea „Y“, ca titular cu drepturi depline, „N“ actiuni. De ce „N“ actiuni? Nu 40? Nu neaparat! Acele intreprinderi pentru care candidatii s-au cam calcat pe picioare, inghesuindu-se sa le obtina favorurile, aveau sa imparta mai putine actiuni. Cate anume? Cifra exacta avea s-o afle fiecare la primirea certificatului. In celelalte cazuri, probabil cele mai multe, pe certificate avea sa fie inscrisa cifra 40. Si valoarea totala de 1 milion de lei. Numai ca aceasta valoare, inscrisa in contabilitatea intreprinderii, nu avea prea mare insemnatate. Nu era decat o valoare de… inregistrare. Ministrul de resort daduse asigurari ca piata de capital avea sa devina operationala. Iar, foarte repede, actiunile ar fi dobandit valoare de piata. Mai mare sau mai mica decat valoarea inscrisa in contabilitate. Dar intrebarile aveau sa se inmulteasca. Se stie, alegerea s-a facut cam la intamplare. Presedintele Agentiei Nationale de Privatizare indemnase populatia sa se bazeze pe fler. Cei mai multi s-au bazat pe noroc. De un singur lucru au tinut seama „subscriitorii“: sa nu se lege la cap cu vreo intreprindere implicata in scandaluri publice. In rest… prea putini s-au uitat si in lada cu zestre. De altfel, ce-ar fi putut sa vada acolo? Trei sume, in lei, exprimand capitalul social, cifra de afaceri si profitul. Aceste sume le-au putut spune cate ceva celor avizati, dar nu le-au spus esentialul. Oamenii asteptau sa-si intalneasca alesele si sa vada ce se ascunde sub val. * Ce ar fi dorit sa poata constata, fiecare, in acel moment? Bineinteles, ca aleasa inimii lui realizeaza produse competitive, are profit, dispune de bani in conturi, iar conturile sunt deschise in banci sigure, pietele ii cauta marfurile, clientela o apreciaza pentru ca-si onoreaza bunul renume prin performante calitative remarcabile, iar furnizorii ii satisfac prioritar comenzile, avand incredere ca vor fi platiti. Din nefericire insa, in fata cu tabloul economiei reale, cresteau banuielile ca nu vor fi deloc numeroase intalnirile fericite. Cand actionarii au inceput sa intre in intimitatea intreprinderilor pentru care au optat, multi au incercat initial un simtamant tonic. Pentru ca au gasit sub val un potop de creante. De hartii, deci, prin care se notifica in conditii legale ca intreprinderile in cauza aveau de primit bani multi de la banci sau de la clienti carora le-au virat marfuri ori le-au prestat servicii. Toate bune, numai ca acesti bani nu puteau fi incasati din cauza blocajului financiar: bancile isi incetasera platile, clientii erau insolvabili. Bietele intreprinderi se sufocau tinand in brate creantele, care nu le erau de niciun folos pentru ca pana la banii lor era o cale mult prea lunga. La celalalt pol erau intreprinderile cu datorii. Si care nu aveau nicio idee concreta (cele mai multe dintre ele) cum si cand le vor achita. De fapt, ele stiau ca vor putea sa traga inca de timp mult si bine, fiindca aveau destule portite prin care sa scape de urmarirea reglementarilor in vigoare, ce erau ineficiente. Asa se explica de ce blocajul financiar s-a mentinut atatia ani la un nivel extrem de ridicat, ajungand sa fie egal cu masa monetara in circulatie, fara sa existe vreo speranta ca aveam sa scapam repede de acest flagel. Un soc dur a fost si surplusul de personal. Directorii intreprinderilor de stat au pastrat schemele supraincarcate, chiar daca astfel era sugrumata productivitatea muncii, evitand sa se confrunte cu sindicatele din cauza disponibilizarilor de cele mai multe ori absolut necesare. Sub mantaua statului, cu doua surse de subventii sigure (bugetul si inflatia), nenumarate intreprinderi si-au permis luxul de a aduce profitul la nivel… zero. Sau chiar sub acest nivel. Numai ca, dupa atatia ani de folosire excesiva, mantaua statului se cam uzase si nu mai tinea de cald.In discutie era si profitul: capacitatea intreprinderii de a obtine un excedent de incasari. Dar, cunoscut fiind faptul ca un profit consistent iese doar din vanzari mari si costuri mici, aveau puterea noii actionari sa faca totusi ceva pentru a intoarce lucrurile cu fata catre piata si catre eficienta? Aceasta era marea provocare.