Leul fara frontiere (9) - 14 februarie 2014

Dezbaterea de miercuri, de la BNR, referitoare la crearea unei piete internationale de capital in Romania, a ocazionat un schimb fructuos de idei. Nu intentionez sa fac radiografia dezbaterilor. Ma voi opri, insa, la o subliniere a guvernatorului Bancii Nationale, fiindca are legatura cu tema acestui serial. Depozitele bancare, ce au avut vreme indelungata stocuri sub nivelul creditarii, depasesc acum nivelul imprumuturilor date de banci. Fapt ce-ar putea sa constituie baza unei schimbari de optiune. Si anume, ca o parte din banii depozitati in banci ar putea sa ia calea bursei de valori. Sigur, in conditiile in care bursa ar apasa pe doua pedale de importanta fundamentala: increderea si transparenta. Doi factori care se castiga greu si pot fi pierduti usor, iar castigul n-are cum sa fie fara o schimbare profunda de ordin cultural. Guvernatorul BNR a invocat insa doua avantaje esentiale pentru buna functionare a bursei: cursul liber si leul convertibil. Relevant, in acest sens, este faptul ca sub aspect istoric bursa s-a dezvoltat concomitent cu evolutiile in planul cursului de schimb si al convertibilitatii. De altfel, mai multe serii de institutii au fost cladite in anii ’90, pe piata noastra financiara, cu scopuri multiple, printre care si cu menirea de a contribui la convertibilitatea leului. Am amintit deja rolul bursei de valori, „mitropolia economiei de piata“ cum o numea Petre Tutea. Astazi voi dezvolta cateva momente legate de nasterea acestei institutii intr-un timp dominat de prea putine certitudini privind economia romaneasca. O intrebare, rostita atunci cu ostentatie, nu parea deloc nefireasca in conjunctura din prima parte a anilor ’90: „Ce nevoie avem noi de o bursa de valori?“ Multe opinii, conturate nu doar in randurile populatiei, ci si intre numerosi politicieni ai vremii, se intalneau in convingerea ca economiei noastre i se pregatea o tichie de margaritar. Cei mai furiosi erau reprezentantii unor cercuri economice populiste, care umpleau spatiul public cu lozinci prin care cereau ca statul sa nu-si ia mana de pe intreprinderi. Ei vedeau in bursa de valori un interpus intre stat si intreprinderi, a carei activitate ar putea sa duca la grabirea privatizarii. Si, desigur, i se impotriveau. Printre animatorii acestei miscari se numarau multi dintre directorii intreprinderilor de stat obisnuiti sa inoate in ape linistite, fara competitie economica, fara zbateri pentru eficienta si competitivitate, dar cu acces liber la rezervorul subventiilor bugetare, din care isi acopereau nepriceperea si, de multe ori, indolenta. Ei isi facusera adepti dintre salariatii impacati cu lefuri mici, dar sigure, acoperiti de legi care le asigurau intrarea in somaj tehnic cand intreprinderile lor nu mai produceau, pastrandu-si astfel locurile de munca. Sau de „obiceiul… pamantului“, in baza caruia instituisera regula ca „merge si asa“, umpland piata cu produse pe care nimeni nu le cerea si nu le voia. Tocmai din aceasta realitate, confuza si imbacsita cu mentalitati invechite, s-a desprins ideea ca o bursa de valori ar aduce un aer proaspat in economia romaneasca. De ce aveam noi nevoie de bursa sau de alte institutii ale pietei financiare? Fiindca aveam nevoie de un aer tare si de sange proaspat in economia romaneasca. Fiindca si dupa 1990, pe fondul unei relative autonomii dobandite de intreprinderi, iluzia statului-intreprinzator continua sa supravietuiasca prin presiunea exercitata de prezenta in economie a unor puternice monopoluri. Economia romaneasca, la mijlocul anilor ’90, mai era inca dominata de mari monopoluri, care o sufocau. Fara indoiala ca de aici trebuia sa inceapa schimbarea: de la anihilarea puterii acestor monopoluri, pentru ca primul rol in economie sa revina concurentei. In acest scop, era necesara consolidarea pietei de capital, cu bursa de valori, cu ringurile extrabursiere si cu fondurile de investitii. Numai asa societatea romaneasca putea sa ajunga la o noua relatie productie-consum-proprietate; si la o alta ecuatie economica, in care venitul sa fie legat de competitia muncii. „Cazanul comun“, mentinut inca in industria de stat, isi epuizase pana si bruma de resurse ce dadea candva iluzia protectiei sociale. Securitatea sociala nu mai era posibila fara protectia concurentei in economie. Nicaieri, in lume, eficienta si, in consecinta, bunastarea nu mai erau posibile fara piete libere, fara concurenta, fara preturi adevarate. Si, mai ales, fara o puternica piata de capital, veritabila pompa de oxigen de care economia nationala avea inca de atunci o nevoie vitala. Iata motivul principal pentru care Banca Nationala, aflata inca de atunci in avangarda bataliei pentru economia de piata, a sustinut cu ardoare infiintarea bursei de valori. Si, intr-o vreme in care o astfel de initiativa avea nevoie intai si intai de sprijin material, i-a oferit asistenta logistica si manageriala. De altfel, multa vreme Bursa de valori Bucuresti a functionat in cladirea Bancii Nationale. Un lucru mai trebuia sa fie inteles bine: ca piata de capital nu este si nu poate sa fie doar o grupare de institutii, unde se multiplica banii economisiti. Si unde cateva mii sau sute de mii de oameni, ce consimt sa-si asume un risc, adauga un plus de castig la salariile lor derizorii. Piata de capital inseamna mult mai mult: o cultura, o stare de spirit, o seama de rigori, toate avand un singur scop ‒ dezvoltarea investitiilor in economie. Mai ales ca, statul nostru devenise neputincios in aceasta privinta. Metoda strangerii banilor pentru investitii cu arcanul daduse faliment inca din 1980. Asa ca mai aveau o unica sansa: dezvoltarea pietei de capital, prin urmare a banilor economisiti si investiti. In primul rand printr-o bursa a noastra, care-si merita renasterea dupa o jumatate de secol in care a fost condamnata la disparitie.