Leul fara frontiere - 31 ianuarie 2014

Atunci, la inceputul anilor ’90, devenise certa nevoia de a grabi privatizarea. Dar transferul de proprietate de la stat in sectorul privat nu avea cum sa devina un motor al prosperitatii fara o buna organizare si, totodata, fara intarirea increderii in acest proces. Cat priveste buna organizare, nu existau nici cunostinte, nici experienta. Iar increderea in privatizare, atata cata era, fusese risipita de „bursa” certificatelor de proprietate, o institutie incropita in graba si care avea sa dispara fara sa lase vreo urma despre rolul pe care l-a jucat. Un lucru era sigur: s-au vandut si s-au cumparat certificate. Multi le-au dat pe nimic, iar cand au vazut ca le-ar putea schimba pe actiuni, in cadrul procesului de privatizare, au inceput sa tipe ca au fost jefuiti. Adevarul este ca aceste hartii inflamante, care au aprins patimi si dispute, purtau o denumire conventionala: certificate de proprietate. Unii le-au supranumit actiuni, dar au pus cuvantul intre ghilimele. Gresit. Ghilimelele n-aveau niciun rost, fiindca hartiile de valoare primite urmau sa fie schimbate cu actiuni. * Sa judecam. Legea prevedea impartirea patrimoniului societatilor comerciale intre stat si cetatenii de peste 18 ani impliniti pana la 31 decembrie 1992. Statului ii reveneau 70 de procente, cetatenilor sai – 30. Un fel de improprietarire.Cand s-a trecut la fapte, peste 15 milioane de cetateni au primit cate un carnet, cuprinzand cinci certificate. Erau aceste hartii titluri de proprietate? Nu tocmai. In primul rand pentru ca nu erau nominale. Apoi, nu se consemna ce fel de proprietate se certifica unde era situata si asa mai departe. Totusi, ele atestau un drept de proprietate. Detinatorul carnetului cu cinci certificate devenea proprietar al unei parti din patrimoniul societatilor comerciale; caci 30 la suta din averea statului se impartea la 15,5 milioane de persoane. Dreptul ii era atestat fiecaruia de o hartie, care in urma optiunii detinatorului ei avea sa fie schimbata cu 40 de actiuni la o societate comerciala. Iar detinatorul hartiei devenea actionar. Dar si asa, inainte de a se fi realizat schimbul, detinatorul hartiei tot actionar era considerat. Unde? Desigur, la cele cinci institutii (denumite tot conventional F.P.P-uri, adica Fonduri ale Proprietatii Private) care administrau partea de 30 la suta. Si, daca era actionar, normal era sa primeasca dividende: parti din profitul adus de acest patrimoniu. Si nimeni nu a spus ca nu va primi, numai ca evenimentul avea sa se petreaca incepand din cel de-al patrulea an de gestionare a celor 30 de procente de catre F.P.P-uri. *Daca certificatele erau ele insele actiuni, insemna ca puteau fi vandute si cumparate pe piata. Asa s-a si intamplat. Si totusi, lucrurile nu erau atat de simple. Sa privim tabloul lumii din acel moment. In Suedia, bunaoara, unde exista poate cea mai scolita populatie in ceea ce priveste regulile economiei de piata, se organizau cursuri serale in cadrul carora cetatenii invatau (platind pentru asta) cum se completeaza declaratia de impunere, ca sa nu devina evazionisti si sa raspunda in fata legii; dar si, mai ales, cum se tranzactioneaza actiunile. In toate tarile dezvoltate, populatia avea informatii privind bursele de valori, pietele de bani, actele de vanzare-cumparare. La noi, in schimb, cetateanul iesit din economia de comanda a primit niste hartii (certificatele de proprietate) pe care le-a judecat cu suspiciunea lui mostenita, cu neincrederea in autoritatile emitente si cu nestiinta lui (fireasca) in materie de banci, burse, titluri de valoare. Multi dintre cei care si-au vandut certificatele au facut-o din ignoranta. Altii au facut-o dintr-un soi de nerabdare sau gandind ca banii incasati azi sunt mai siguri decat cei pe care, ar fi urmat sa-i castige maine. Poate ca nu era moral sa fie pagubiti. Era insa legal. Si e limpede ca au fost pagubiti atunci cand aceste hartii au fost vandute inainte de a fi devenit „monede de schimb” in procesul privatizarii. Dar nici nu era in firea lucrurilor sa suporte consecinte cumparatorii si sa se fi facut agitatie populista (si demagogica) in jurul lor, strigandu-li-se „mafioti” si „speculanti”. Mai cu seama ca speculatia, in economia de piata, e un motor care pune in miscare marfurile si banii, ducand la progres economic. Cum sa se fi procedat atunci? Aceasta era marea problema. N-a fost niciodata rezolvata. Bursa de valori ar fi oferit o sansa: aceea de a face ordine in sistem. Dar atunci nu era mai mult decat un proiect. Un proiect pe care nu se grabea nimeni sa-l duca la indeplinire. Prin lege, se prevazuse infiintarea bursei de valori pana cel mai tarziu in primavara anului 1992. Dar societatea romaneasca nu era inca pregatita pentru un astfel de pas. Acomodarea autoritatilor, a operatorilor economici si a populatiei cu exigentele bursei de valori avea sa fie, fara indoiala, unul dintre procesele dificile ale tranzitiei. E drept ca deschiderea bursei nu se putea amana prea mult timp fara compromiterea reformei. Principalul ei motor – „mana invizibila”, cum numea Adam Smith jocul liber al fortelor pietei –, se blocase insa. Iar deblocarea a cerut timp si eforturi. Barajul cel mai puternic in calea bursei a fost atat dificultatea privind intelegerea si insusirea mecanismelor ce-i sunt specifice, de o complexitate fascinanta si avand la baza o intreaga cultura, cat si grefarea spiritului propriu acestei institutii pe fondul mentalitatilor dominante din societatea noastra. Bursa ar fi putut sa functioneze bine numai intr-un climat de libera concurenta. Numai intr-un cadru de confruntare deschisa intre cerere si oferta, care sa nu fie ingradit de prejudecati. Nu aveam insa nici climatul, nici cadrul. Pe drumul spre acest gen de libertate noi mai aveam inca de mers. * La inceputul anilor 1990, Petre Tutea nota: „economia se defineste in piata libera, a carei mitropolie este bursa de valori“. Desi Romania pornise tranzitia spre economia de piata fara sa-si fi construit mitropolia, au fost ridicate totusi cateva biserici, intre care bursa de marfuri si bursa certificatelor de proprietate. Nu le-a acordat insa nimeni nici respectul cuvenit si nici societatea romaneasca nu a facut din ele vestitoarele vremurilor ce aveau sa vina. Dimpotriva, s-a lucrat cu sarg la discreditarea acestor institutii. Un singur lucru nu s-a inteles – sau daca s-a inteles a fost folosit pentru a tine viata in loc – si anume ca motorul oricarei burse este increderea: a populatiei si a operatorilor din economie. Americanii, in anii de dupa Primul Razboi Mondial, au facut din bursa de valori un important motor al prosperitatii. Motorul a functionat bine atata vreme cat consumatorii, comerciantii si producatorii au avut incredere in sistem: au cumparat si au vandut actiuni, au adunat bogatii importante, au acumulat bunastare. Sistemul s-a prabusit in 1929, cand s-a pierdut increderea in bursa. Prabusirea pietei financiare americane a determinat o avalansa care a zguduit intreaga lume: criza economica interbelica. Dupa Al Doilea Razboi Mondial sistemul bursier, redobandind increderea, a cunoscut o adevarata explozie, contribuind la multiplicarea fara precedent a capitalurilor si (daca va place formula) la ridicarea nivelului de trai al maselor muncitoare. Nici la noi bursa nu putea functiona ca un motor al prosperitatii fara acest carburant care este increderea. Cum sa fi avut populatia incredere cand – dupa ce au fost batute tobele ca functioneaza bursa certificatelor de proprietate (ma refer la cea oficiala si nu la ceea ce se intampla pe la colturi de strada) si, sub „aripa protectoare” a autoritatilor statului, s-au vandut si s-au cumparat certificate de proprietate – a urmat o confuzie generalizata.Incertitudinile plecau de la valoarea carnetului de certificate de proprietate. Cat costa acest carnet: 1,5 milioane lei sau 225.000 lei? Apoi, daca posesorul carnetului obtinut legal l-a vandut, mai avea el vreun drept? Erau nu numai intrebari incendiare, dar ele constituiau si un mar al discordiei in afacerea privatizarii. * Proprietatea conferita de un certificat fara nume si fara valoare a fost considerata de multi o himera. Si au incercat sa scape de titlul detinut. Desigur, s-au gasit cumparatori, mai ales ca pretul nu era prea mare. „Cumpar actiuni” sopteau pe la colturi de strazi „agentii” bursei negre. N-au fost putini cei care au vandut. Exista insa si un fel de minibursa oficiala, acceptata de stat. Pretul certificatelor se negocia, iar cursul lor era stabilit saptamanal, in raport cu nivelul la care se „impacau” cererea si oferta. Un nivel ridicol, ce rareori depasea 11.000-12.000 lei vechi. Nici macar un cartus de tigari nu se putea cumpara din vanzarea partii de proprietate ce revine unui posesor al carnetului cu cinci certificate. A urmat, apoi, o noua „mutare” pe enigmatica tabla de sah a privatizarii. Din cand in cand li se comunica posesorilor de certificate cam cat costa carnetul din sertar. Un prim pret, despre care vorbeau surse guvernamentale, era de 225.000 lei. Desi multi specialisti credeau ca valoarea era mult mai mare. Chiar primul ministru avansase suma de 1,5 milioane lei. Normal ar fi fost, cum aratam ceva mai in urma, ca posesorii de certificate sa primeasca anual dividende. Adica partea ce li se cuvenea din profit. Dar Dumnezeu stie ce se intampla cu „proprietatile” in cauza, daca ele produceau profit sau aduceau pagube. Nici dividende nu se dadeau, nici nu se stia precis cat reprezenta (valoric) partea de proprietate a unui posesor de certificat. Cati dintre cei care si-au ridicat certificatele de proprietate le mai aveau dupa numai cateva luni? Se vorbea despre calcule care s-ar fi facut si despre rezultate ingrijoratoare. Unii analisti au avansat ideea ca au fost vandute sapte milioane de certificate. Potrivit unor analisti ai vremii, aceste sapte milioane de certificate erau concentrate la numai 30 de „strangatori”. Altii vedeau o dispersare a „mafiei certificatelor” de la 30 la 300. In fine, erau si variante mai optimiste, potrivit carora nu s-ar fi vandut mai mult de un milion de certificate.