Leul fara frontiere - 04 aprilie 2014

De la 30 ianuarie ’98, convertibilitatea leului, pentru operatiuni de cont curent, devenise realitate. Este asigurata astfel functionarea normala a schimburilor economice cu strainatatea. Banca Nationala daduse unul dintre cele mai puternice semnale pozitive in atentia investitorilor straini. Trecerea la convertibilitate a fost insa insotita si de nenumarate rele prevestiri, intre care cozile la valuta si epuizarea rezervei valutare. Nu s-au adeverit insa. Mai mult, piata si-a amplificat miscarea in zig-zag, pe un fond de relativa stabilitate, fapt care i-a pus in incurcatura pe amatorii de presiuni speculative asupra monedei nationale. Dar orice pas inainte poate sa aiba un pret, a avut un pret si liberalizarea cursului de schimb pe o piata valutara concurentiala. Speculatiile au indus o accelerare a scumpirii dolarului. Asa ca in niciun caz nu i se putea lasa drum liber excesului de speculatie. Faptul ca mecanismele pietei valutare au fost bine reglate, asa incat, neincetat, leul a urcat si a coborat, speculatorii s-au trezit in fata unor dificultati cu care ei nu erau obisnuiti, s-a numarat intre efectele benefice ale liberalizarii pietei valutare. Recapitulez. La 17 februarie 1997, Banca Nationala a ridicat cele mai multe dintre restrictiile ce fusesera impuse pietei valutare si monetare. Dobanzile au inceput sa fie stabilite de piata. In ceea ce priveste cursul valutar, bancile comerciale au capatat deplina libertate de a se concura in stabilirea ratelor de schimb. Atunci au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitata de cont curent. Incepand de a doua zi, 18 februarie 1997, BNR a renuntat la cursul de referinta al leului, spre a inlatura orice fel de confuzii in legatura cu tranzactiile pe piata valutara interbancara. Asa cum s-a anuntat atunci, pana la adoptarea unei decizii privind calcularea si comunicarea unui indicator al pietei valutare avea sa ramana valabil cursul de 7744 de lei pentru 1 dolar SUA din 18 februarie 1997. Valabilitatea acestui curs de 7744 de lei pentru 1 dolar SUA, a expirat la 11 martie 1997, orele 24. Incepand cu ziua de 12 martie 1997 a intrat in vigoare noul sistem de reflectare zilnica a realitatii pietei valutare interbancare. * Banca Nationala a inceput sa calculeze, in fiecare zi, cursul leului pe piata valutara. Curs ce reprezenta o medie a nivelurilor la care se faceau tranzactiile intre banci si clientii lor. Cursul avea valoare statistica, in genul indicatorilor bursieri, avand rolul de a ajuta economia, autoritatile statului, presa si populatia sa cunoasca starea pietei valutare. Totodata, autoritatile puteau folosi cursul pietei valutare in operatiuni vamale, in instantele judecatoresti, in administratia de stat. Cursul pietei valutare a inceput sa fie transmis zilnic, de catre BNR, Ministerului Finantelor, Vamii, Ministerului Public, Politiei. Agentii economici urmau sa-si faca inregistrarile la nivelul la care se efectuau tranzactiile. Renuntarea la cursul de referinta si trecerea la calcularea cursului pietei valutare, ca valoare statistica, se inscria intre masurile adoptate de Banca Nationala pentru liberalizarea pietei valutare. Politica monetara, supusa si ea unor restructurari substantiale, a evoluat in conditii noi, specifice economiei de piata. S-a renuntat la subventionarea mascata a economiei prin credite bancare directionate, cu costuri sub nivelul pietei, a incetat amestecul puterii legislative si al puterii executive in activitatea de emisiune monetara. Asa cum era de asteptat, foarte repede a inceput sa fie resimtita imbunatatirea balantei de plati externe. Deficitul contului curent s-a micsorat in 1997, fata de 1996. In acelasi timp, a aparut o usoara crestere a exporturilor, in conditiile in care importurile s-au situat sub nivelul anului 1996. * Fara indoiala ca Banca Nationala, pe intregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitatea leului, a intampinat multe dificultati. De nenumarate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piata. Nu din cauza ca „ar fi fost tipariti prea multi bani”, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost in exces, ci puterea economiei reale de a-i atrage, pentru a-i folosi in afaceri si investitii, a fost prea mica. In aceste conditii, Banca Nationala si-a pus in functiune aspiratoarele, pentru a realiza echilibrul bani-marfuri. Teoria, in aceasta privinta, e limpede: se imputineaza munca (in ’97 PIB-ul a scazut cu 6 la suta), trebuie sa se imputineze si banii. Altfel, fiecare leu in plus se duce... in preturi. Dar necazurile nu s-au oprit aici. Leul, in primavara anului 1997, a manifestat brusc o tendinta de depreciere, provocand nervozitate pe piata. Desigur, specialistii din Banca Nationala au analizat fenomenul. Au facut-o pentru ca semnalele venite de pe aceasta piata au o mare insemnatate. Mai ales ca institutiile publice, presa, o buna parte a populatiei, dar in primul rand operatorii economici se obisnuisera sa priveasca zilnic ceasul pietei valutare. Nu din simpla curiozitate, pentru ca tot romanul sa stie cat mai costa dolarul. In lei, desigur. Cursul leu-dolar, publicat in fiecare zi lucratoare, incepuse sa transmita un dublu mesaj. Unul obiectiv, exprimand puterea de cumparare a monedei nationale. Altul subiectiv, determinat de conjuncturi si de un intreg complex de factori psihologici. Privind acest ceas, ne puteam da seama care este starea balantei comerciale. Daca exportatorii aduceau ori nu destui dolari in tara. Sau daca importatorii aveau sau nu destula valuta pentru a aproviziona pietele interne. In acelasi timp, ne puteam face o idee mai aproape de adevar despre miscarea reala a preturilor de productie si, mai departe, a preturilor de consum. * O noutate absoluta: tendinta de a impinge dolarul in sus nu a mai putut fi sustinuta de piata neagra – cea mai „sensibila” la zvonuri si la declaratii spectaculoase – care iti pierduse suflul. Agentii „bursei negre” n-au mai reusit sa urce dolarul si casele de schimb nu au mai avut cum sa le tina trena. Pentru a nu-si pierde clientii. Piata interbancara a fost aceea care a aratat incotro merge leul, in raport cu alte monede nationale. Indeosebi cu dolarul. Dar si cu toate celelalte valute folosite in tranzactiile noastre economice internationale, inclusiv cu valutele „exotice”. Iar cursul zilnic nu facea altceva decat sa dea ora exacta. El era oglinda in care se reflecta intreaga economie nationala. Un sistem extrem de complicat si de complex. Caderea monedei nationale nu exprima insa, neaparat, dereglari in activitatea economica. Tot asa cum aprecierea ei, pe piata valutara, nu era numaidecat semnalul unei insanatosiri economice. Desigur, pe termen scurt, era raportul intre cererea si oferta de valuta. De multe ori, mai ales pe o piata ca a noastra, nefortificata, factorii emotionali jucau un rol imens. Si joaca inca. Atunci insa, in primavara lui 1997, nu existau factori obiectivi care sa alerteze piata si sa amplifice emotiile. Mai degraba, in conditiile in care in bancile comerciale nu se mai facea simtita o „fuga a leilor”, nu avea de ce sa creasca presiunea asupra dolarului. Totusi, principalii indicatori ai economiei romanesti inregistrau niveluri nesatisfacatoare. Mai mult, evolutia unor parametri economici chiar se degrada. Miscarea preturilor era inca influentata in rau de rezultatele activitatii economice. Alaturi de lipsa de performante in planul eficientei si productivitatii au mai produs inflatie subventiile aruncate in gaurile negre ale economiei, salariile fara nici o legatura cu rezultatele muncii, concesiile sociale, plus corectiile de preturi. Iar in 1997 nu aveau sa se produca modificari in modelul economic bazat pe centralism si pe teama de mecanismele pietei. Si chiar daca, incepand din 1997, nu s-a mai mizat atat de mult pe protectia importurilor de energie, pe subventii, pe controlul preturilor si al cursului de schimb, din nefericire au continuat amanarea sau blocarea restructurarii intreprinderilor cu pierderi. * O nesansa a fost faptul ca si in 1997, alaturi de lipsa de resurse, s-au mentinut fragilitatea echilibrelor si deteriorarea credibilitatii economiei romanesti. Practic, echilibrele economice nu si-au gasit nici o ancora solida de sprijin. In consecinta, structurile energo-intensive, cu valoare adaugata redusa, au limitat cresterea eficientei economice. Ritmul investitiilor a tins sa scada. Amenintarea cea mai pronuntata, in ceea ce privea echilibrele economice, a constituit-o cresterea deficitului extern. Reforma pietei valutare avea insa efecte benefice. Atunci, rezervele valutare ale Bancii Nationale a Romaniei au crescut pe seama cumpararilor nete realizate cu succes pe piata valutara. Datorita interventiilor BNR, incepand din martie 1997, piata valutara s-a stabilizat, desi inflatia mare din ’97, de peste 150 la suta, i-a scotocit prin buzunare pe romani si le-a luat mai multi bani, pentru a continua sa-i subventioneze pe producatori. Fiindca prea multi dintre producatori asa erau obisnuiti: sa traiasca din preturi mari, care sa acopere costuri exagerate, productie rebutata, in timp ce ei mentineau oferte restranse. Cererea solvabila s-a restrans si ea. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut sa creasca, desi cele nominale au fost neincetat marite, pentru ca o productie lipsita de capacitatea de a fi eficienta nu avea cum sa justifice alt nivel de castiguri, mai inalt. Normal, salariile neindestulatoare n-au putut sa asigure consumuri mai mari. Dimpotriva, consumul a scazut. In aceste conditii, producatorii au pierdut si ei. Peste stocurile de produse finite nevandute s-au asezat alte stocuri, ce au facut neincapatoare nu numai magaziile, ci si curtile multor intreprinderi. Pentru ca piata, atunci cand ii sunt incalcate regulile, se razbuna. Produsele respective, tot mai scumpe, au avut mai putini cumparatori, pe o piata dominata de consumatori cu venituri mici. Producatorii si comerciantii au fost obligati sa domoleasca preturile. Daca n-ar fi facut-o, inflatia din ’97 ar fi fost si mai mare.